Omul contemporan şi falsificarea propriului sine

Omul actual tinde să elimine din conștiință gândul neplăcut că viața în această lume are un sfârșit. Vrea să trăiască din plin clipa, prezentul, dar, de fapt, trăiește în provizoriu, în secundar, alungând din conștiință orice i-ar putea crea disconfort și te­mân­du-se teribil de sentimentul de gol interior pe care i l-ar provoca cercetarea de sine. Dar viața capătă profunzime și sens tocmai atunci când conștientizăm că nu se oprește totul la clipa prezentă și nici la efemerul acestei vieți, consumată în viteză și în nepăsare față de propriul suflet. A ignora acest lucru înseamnă a nu-ți lua în serios sufletul.

Continuă lectura „Omul contemporan şi falsificarea propriului sine”

Ce am făcut cu „cerul” din copiii noştri?

Într-un articol publicat mai demult în Revista Familia Ortodoxă (cu titlul „Singurătatea omului contemporan în era comunicării”) am vorbit despre câteva dintre cele mai grave boli de care suferă tot mai mulţi oameni în era noastră digitală: depresia, sentimentul apăsător al singurătăţii, sentimentul neîmplinirii. Acestea sunt cauzate de dificultatea tot mai accentuată – şi resimţită dureros – a omului contemporan de a comunica în mod real şi de a construi relaţii autentice, vii, ca izvor al stabilităţii emoţionale, al echilibrului sufletesc şi al împlinirii. Arătam că, pentru a ne salva ca societate, trebuie să începem cu fiinţele cele mai vulnerabile – copiii şi tinerii –, fiindcă sistemul lor imunitar nu este deloc pregătit să lupte şi să facă faţă acestor boli sufleteşti necruţătoare.

Continuă lectura „Ce am făcut cu „cerul” din copiii noştri?”

Spaţiul-timp în slujbele religioase

IPS Lazar Puhalo, „Dovada lucrurilor nevăzute. Ortodoxia și fizica modernă” – fragment din carte (traducere Irina Bazon):

„Succesiunea şi ritmurile ordonate ale ciclurilor slujbelor ortodoxe (…) au scopul de a ne reorienta viaţa, de a dezrădăcina şi a înlocui ritmurile lumeşti, pasionale, care ne domină şi ne înrobesc mintea, sufletul şi trupul, supunându-ne concepţiilor inspirate de ele şi ciclurilor lor de viaţă. Ritmurile şi ciclurile în cadrul Bisericii Ortodoxe au rostul de a ne transforma vieţile, astfel încât să se desfăşoară ca ticăitul unui ceas „setat” după viaţa lui Hristos, sincronizat cu viaţa din Împărăţia Cerurilor. …

Continuă lectura „Spaţiul-timp în slujbele religioase”

Sfera de hîrtie

copacii nu-și mai deschid punți ochilor mei
un tablou cu arabescuri de hărți mă fixează
soarele se cufundă degetele se întind pe canava
curgînd în sinusoide
nu mai ajung să apuc

e efortul de a te infiltra mereu prin alte rame
traversînd fante întunecate
și alergi spre ultimele raze
fuga îți este prinsă în nervuri de vitraliu
scrise mereu peste lumină

pulsezi ca anotimpul încuiat sub bolți de ploaie
rămas să moară în struguri
ce nu s-au copt îndeajuns
ai simțit făcîndu-și cuib în palma ta acele raze
cînd te-ai trezit ți-au alunecat printre degete.
nu mai poți decît să-ți trasezi fuga pe o sferă de hîrtie
prin vreme
nefiresc de întinsă.

Irina Bazon (poezie scrisă în facultate)

Tinereții

O, suflete, să taci menirea-ți astăzi este,
Simțirea nu mai cântă-ale ei doine c-altă dată,
Căci vocea ei duioasă se stinge făr’ de veste,
Neobosita-i strună se frânge astăzi, moartă.

Spre zarea ce se stinge-n apusul ei tomnatic
Azi ochii ce o văd cu deznădejde cată;
Se scutură de flori vlăstar primăvăratic
Ce râde însă, căci nu vede cum arată.

Continuă lectura „Tinereții”
Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe