Caracterul nihilist şi antiraţional al transumanismului

Aspiraţia luciferică a omului de a aduce modificări Creaţiei lui Dumnezeu, astfel încât omul şi lumea să devină propria lui creaţie, stă la baza acestor pretenţii tehnocratice fanteziste, de a transforma fiinţa umană într-un „supraom”, cum profeţea Nietzsche. Însă ambiţia omului autonomizat de a deveni propriul zeu are drept rezultat dezumanizarea şi anularea omului. Dumnezeu ca Ziditor şi Creator nu va putea fi niciodată negat, decât cu preţul desfiinţării omului, fiindcă „acolo unde nu e Dumnezeu, nu e omul” (Nikolai Berdiaev).

Această autoafirmare a omului dusă la extrem (pe care o putem numi şi un cult al sinelui), care îşi are rădăcinile în Renaştere, se asociază cu un concept definitoriu pentru transumanism, şi anume autoactualizarea. În secolul al XIX-lea, unul dintre filosofii precursori ai nihilismului (care au separat individul modern de Dumnezeu), Max Stirner, „a enunțat o agendă radicală a autoactualizării, declarând că fiecare om este propriul lui zeu, având propria sa unicitate”9. Acest manifest romantic al autoactualizării a fost dezvoltat ulterior, curentul fiind criticat de Heidegger, care l-a considerat o formă de „subiectivism, incluzându-l pe cel mai periculos, care este ascuns în cultul personalității”.

Continuă lectura „Caracterul nihilist şi antiraţional al transumanismului”

Dezumanizarea morții şi a vieții – „Impulsul de a controla viața și moartea ne îndepărtează radical de înţelegerea vieții ca dar”

„La limita dintre știință și filosofie, există persoane care vor să ajungă la o stare aşa-zis „post-umană”, constând nu numai într-o durată de viață sau „bugete de timp” radical extinse și în „eradicarea bolilor” și a suferinței, dar și în „augmentarea capacităților intelectuale, fizice și emoționale ale omului”, inclusiv (desigur) a unor însuşiri precum bunăvoința și toleranța!1 Se fac frecvent afirmații potrivit cărora, de exemplu, „în aproximativ 20 de ani vom avea la dispoziţie mijloacele pentru a ne reprograma software-ul primitiv al corpului nostru, astfel încât să putem împiedica, apoi inversa, procesul îmbătrânirii. Atunci nanotehnologia ne va permite să trăim etern”2.

Mișcarea modernă în favoarea „morţii cu demnitate” este, de asemenea, în mare măsură alimentată de civilizația noastră tehnologică. Există probleme ridicate de capacitatea, sporită în mod considerabil, de a-i menţine în viaţă pe bolnavii în stadiu critic pentru perioade de timp tot mai lungi. Dar problema mai subtilă se referă la modul cum înţelegem, în fond, rațiunea și acțiunile umane în primul rând în termeni productivi. După cum afirmă Joseph Ratzinger, acest mod de raportare transformă

„moartea într-un obiect al producției. Devenind un produs, moartea trebuie să dispară ca semn de întrebare cu privire la ce înseamnă a fi om, o interogaţie care depăşeşte sfera tehnologică. Chestiunea eutanasiei devine tot mai importantă deoarece oamenii vor să evite moartea ca fiind ceva ce li se întâmplă lor și să o înlocuiască cu o anulare tehnică a funcției. …”

Continuă lectura „Dezumanizarea morții şi a vieții – „Impulsul de a controla viața și moartea ne îndepărtează radical de înţelegerea vieții ca dar””

Sedus de iluzia controlului, omul a devenit tot mai puţin capabil să aștepte

„Dacă se spune că diavolul se grăbește, Biserica a adoptat, în mod tradițional, o viziune pe termen lung, arătându-se răbdătoare nu numai în raport cu moartea, ci şi cu viața însăşi – cu dificultățile și dezamăgirile inerente ei, cu nesfârșitele ei vicisitudini și cu haosul general –, Biserica înţelegând toate acestea ca fiind indispensabile creșterii spirituale a omului, ca fiind calea, climatul și „scenariul” pentru accederea lui la sfinţenie.

Dar pe măsură ce omul a căpătat o pricepere tot mai mare în a modifica circumstanțele, atitudinea răbdătoare, în duhul crucii, proprie catolicismului, față de viață nu a mai fost favorizată. În special în protestantism a scăzut preferinţa pentru atitudinile distinctive de răbdare și ascultare și a crescut cea pentru virtuțile active. Fiind, în sfârşit, capabil să facă mai mult decât să se supună şi să rabde, omul a început să exercite un control tot mai mare unde a putut, manipulând procesele naturale, în cele mai multe cazuri, prin grăbirea lor, pe măsură ce eficiența, viteza și confortul au devenit criteriile în funcţie de care este judecat totul.

Continuă lectura „Sedus de iluzia controlului, omul a devenit tot mai puţin capabil să aștepte”

O reaşezare în dor

Poate că lumea de astăzi are nevoie mai mult decât oricând de o reașezare în dor. Și noi ca români trebuie să redescoperim dorul – sau ceea ce ne definea altă dată ca „popor al comuniunii”, cum îl descria Părintele Stăniloae – pentru a ne descoperi pe noi înșine.

În „era comunicării”, dorul pare a fi pe cale de dispariție. Suntem „branșați la rețea”, dar mai dezbinați, izolați și risipiți decât oricând. Datele mai multor cercetări apărute în ultimii ani dovedesc că o „epidemie de singurătate” a cuprins inclusiv țările bogate. Paradoxal, această „epidemie” este asociată cu caracteristicile principale ale unei culturi a bunăstării: numărul în scădere al căsătoriilor, numărul mai mic de copii, creșterea ratei divorțurilor și tot mai mulți oameni care trăiesc singuri, dar și o cultură care promovează individualismul, narcisismul, trăirea în virtual, excesul de tehnologie.

Continuă lectura „O reaşezare în dor”

„Marele Inchizitor” al vremurilor noastre

Fără libertatea interioară, pe care nu ne-o poate da decât credinţa (libertatea fiind de origine transcendentă, un dar de la Dumnezeu), omul va accepta robia în schimbul „siguranţei” promise de „Marele Inchizitor” al vremurilor noastre. Acesta din urmă vrea să fie şi sursa drepturilor şi libertăţii noastre, cu alte cuvinte, cel care controlează totul, inclusiv printr-o confiscare subtilă a puterilor noastre interioare.

Continuă lectura „„Marele Inchizitor” al vremurilor noastre”

Postul şi înţelegerea vieţii ca dar

Omul tinde să consume, să acapareze şi să stăpânească tot mai mult. Numai „omul care mulţumeşte”, care are conştiinţa vieţii şi a lumii ca dar nu e tulburat de această ambiţie, fiindcă îşi cunoaşte măsura. Ştie că viaţa sa este dar de la Dumnezeu, dar din care el, la rândul său, dăruieşte şi jertfeşte.

Continuă lectura „Postul şi înţelegerea vieţii ca dar”

Menirea artistului este să dăruiască

Andrei Tarkovski traduce astfel această „deşertare de sine” a artistului: arta ajunge să fie „înfăptuirea ideii de iubire, al cărei temei rezidă în sacrificiu, fiind opusul categoric al pragmatismului. (…) în fond, este un act de sacrificiu”. Artistul nu urmăreşte să câştige ceva – laudele lumii, faima, slava lumească, avantaje materiale – lucruri care deseori îl duc pe culmile mândriei şi chiar până la vinderea şi pierderea propriului suflet. Menirea sa este să dăruiască.

Continuă lectura „Menirea artistului este să dăruiască”

Apetitul pentru materializarea distopiilor

În cei doi ani de pandemie, de multe ori măsuri luate în China au fost copiate fidel și în mod activ în cele mai democrate și „libere” țări occidentale. Astfel, apetitul pentru materializarea distopiilor a contaminat oamenirea la un nivel fără precedent. Niciodată patologia socială descrisă în romanele distopice nu s-a suprapus peste realitate la o asemenea scară precum s-a întâmplat în ultimii doi ani – la scară globală.

Continuă lectura „Apetitul pentru materializarea distopiilor”

Asumarea condiţiei noastre de muritori, sortiţi însă Învierii

În fața condiției sale de muritor, omul nu se poate liniști agățându-se disperat de știință, ajungând să facă din ea un idol, prin care, în cele din urmă, ucide taina și umanitatea din el. Un sistem totalitar precum comunismul a reușit acest lucru, ceea ce a dus, în cele din urmă, nu numai la dezumanizarea omului, ci și la dezumanizarea morții.

Continuă lectura „Asumarea condiţiei noastre de muritori, sortiţi însă Învierii”
Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe