Tinereții

O, suflete, să taci menirea-ți astăzi este,
Simțirea nu mai cântă-ale ei doine c-altă dată,
Căci vocea ei duioasă se stinge făr’ de veste,
Neobosita-i strună se frânge astăzi, moartă.

Spre zarea ce se stinge-n apusul ei tomnatic
Azi ochii ce o văd cu deznădejde cată;
Se scutură de flori vlăstar primăvăratic
Ce râde însă, căci nu vede cum arată.

Cu chipul tău semeț, ce falnic de visezi,
Orbit de propriul vis, de falsa-i strălucire!
Cum noaptea luminează ce-n plină zi nu vezi,
Deci, tinere, te uită în noaptea cea din tine.

O, vezi, ce-a mai rămas din sufletul ce-abia
Trezit în primăvară și-n cântec și în roze,
Sclipirea dimineții candide o sorbea,
Primind în simțuri crude sărutul ei de raze.

Cum tremurai, o suflet, uimit, în revărsarea
Fragedă-a zorilor ce-n tine licăreau…
Și-o aripă-ai deschis spre zări și-n înălțarea
Celestă, câte doruri în tine tresăltau!

Azi ale primăverii avânturi de mai cheama?
Azi trilul cel de aur privighetoarea-și tace;
Aripa nu și-o zvârle spre bolta cea bălană
Sprințara ciocârlie, ci-n lanul sterp ea zace.

O, azi, confuz și orb o cale-abia-ți găsești,
Când nu vrei să mai știi nici chiar ce e în tine
Temându-te de ceea ce poate năzuiești,
De tine însuți fugi și toate fug de tine.

Dar asta prea puțin îți chinuie-al tău gând
Nu știi măcar ce vrei, nu știi măcar ce-aștepți…
În patimile clipei frenetic petrecând,
Din scârnava beție să sper că te deștepți?

(…)
Zadarnic eu iubesc și cânt, în van visez
Si urlu în tăcere, râd în singurătate
Și-n al iubirii dor eu singură vibrez,
Când toate-aceste-avânturi nu am cu cine-mparte.

*

Mi-e dor de trandafiri, de păsări și de codri,
Să sufăr vreau în dulce neliniște candidă,
Să plângă-n al meu suflet sunând duios izvorul
Și marea să suspine; aripi să își deschidă

Veștedul gând spre largul diamantin, spre soare
Și peste creste mândre de valuri cristaline
Ar vrea să mai colinde,-nfiorat de doruri,
Ce în suave-acorduri, în cântece de lire

Vibrează ca din strunele dulci a’ unei harpe.
O, suflete viteaz, tu falnic te înalță
În simpla, grațioasa, măiastra ta simțire,
Nebiruit să-ți tai un drum doar de speranță.

Din mărginirea tristă a bietului ungher
În care singur zaci, de toate apăsat,
Tu fă nemărginire, te-ntinde-n splendid cer,
O gând victorios, de lanțuri dezbărat.

Irina Bazon (poezie scrisă la 20 de ani)