Omul contemporan şi falsificarea propriului sine

Omul actual tinde să elimine din conștiință gândul neplăcut că viața în această lume are un sfârșit. Vrea să trăiască din plin clipa, prezentul, dar, de fapt, trăiește în provizoriu, în secundar, alungând din conștiință orice i-ar putea crea disconfort și te­mân­du-se teribil de sentimentul de gol interior pe care i l-ar provoca cercetarea deContinuă lectura „Omul contemporan şi falsificarea propriului sine”

Ce am făcut cu „cerul” din copiii noştri?

Într-un articol publicat mai demult în Revista Familia Ortodoxă (cu titlul „Singurătatea omului contemporan în era comunicării”) am vorbit despre câteva dintre cele mai grave boli de care suferă tot mai mulţi oameni în era noastră digitală: depresia, sentimentul apăsător al singurătăţii, sentimentul neîmplinirii. Acestea sunt cauzate de dificultatea tot mai accentuată – şi resimţităContinuă lectura „Ce am făcut cu „cerul” din copiii noştri?”

Spaţiul-timp în slujbele religioase

IPS Lazar Puhalo, „Dovada lucrurilor nevăzute. Ortodoxia și fizica modernă” – fragment din carte (traducere Irina Bazon): „Succesiunea şi ritmurile ordonate ale ciclurilor slujbelor ortodoxe (…) au scopul de a ne reorienta viaţa, de a dezrădăcina şi a înlocui ritmurile lumeşti, pasionale, care ne domină şi ne înrobesc mintea, sufletul şi trupul, supunându-ne concepţiilor inspirateContinuă lectura „Spaţiul-timp în slujbele religioase”

Sfera de hîrtie

copacii nu-și mai deschid punți ochilor meiun tablou cu arabescuri de hărți mă fixeazăsoarele se cufundă degetele se întind pe canavacurgînd în sinusoidenu mai ajung să apuc e efortul de a te infiltra mereu prin alte rametraversînd fante întunecateși alergi spre ultimele razefuga îți este prinsă în nervuri de vitraliuscrise mereu peste lumină pulsezi caContinuă lectura „Sfera de hîrtie”

Tinereții

O, suflete, să taci menirea-ți astăzi este,Simțirea nu mai cântă-ale ei doine c-altă dată,Căci vocea ei duioasă se stinge făr’ de veste,Neobosita-i strună se frânge astăzi, moartă. Spre zarea ce se stinge-n apusul ei tomnaticAzi ochii ce o văd cu deznădejde cată;Se scutură de flori vlăstar primăvăraticCe râde însă, căci nu vede cum arată.

Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe