Muzei

Poet nepriceput poate că sunt…
Vorbele însă-mi par neînsemnate
Când mult mă zbat pentru acel cuvânt
Ce să redea-a’ mele simțiri toate

Pe astă coală albă ce curând
Plină va fi de încercări rimate
Pe care poate mâine, surâzând,
Le voi citi părându-mi depărtate.

Atunci mi se întâmplă, drept să spun,
Prea serbede și goale să îmi pară
Cuvintele, ca-n ele să adun
Tot ce-n lăuntru-mi tipa și mă doare.

O, muză, prinde-mi chinuitul gând
În mrejele cerești, într-o duioasă
Plutire sufletu-mi înaripând
Cu-a’ lui tristeți vibrând melodioase.

Numai atunci pentru un timp s-or liniști
Simțirile în al meu suflet adunate
Din ţipăt, din frământ or conteni,
Cu fiecare vers eliberate.

Un suav cântec ţipătu-i vă fi,
Frământul lui – un susur blând de ape,
Tot ce în el mai viu va-nsufleţi
Vă fi avânt – un zbor spre zări uitate.

Tu soare ești pentru-nnoptatu-mi suflet,
Pentru-al meu gând, izvor de apă vie,
Să simt vibrând în mine-al tău răsuflet,
Prin fibre cum fiori cerești adie.

Cum al iubirii,-al dorurilor nimb
Tristul meu gând suav îl înconjoară,
Să-l simt din împietrire tresărind,
În nesimțirea lui cum se-nfioară.

Și dacă inspirația, din când în când,
Trece tiptil parcă să n-o observ,
Amprenta pasului ei însă-n gând
Totuși rămâne, iar eu o rezerv

Pe albe foi, redată în cerneală.
Din dorurile mele ce se zbat,
Zvâcnind din liră simt cum se încheagă
Acum cuvântul cel adevărat

Și sufletului meu apropiat
E versul ce respiră-n simțăminte
Căci zămislit fiind, și nu lucrat,
Prin ele, versul nu mai poate minte.

(Irina Bazon, poezie scrisă la 20 de ani)

Pictură: Claude Monet, Water Lilies (Nympheas), 1907